Ioana Popescu. Medic veterinar de succes.

Simbolul succesului

De ce am ales-o pe Ioana Popescu pentru coperta revistei Junior vet? Răspunsul meu este pe cât se poate de cordial. Este simbolul tânărului veterinar de succes.

Ioana reprezintă pentru comunitatea veterinară românească un model puternic de urmat, creionat prin inteligenţă, perseverenţă, modestie şi performanţă în carieră.
1

Ce aşteptări aveai când ai intrat pe băncile Facultăţii de Medicină Veterinară?

Asteptam de la facultate să mă înveţe cum să salvez lumea. Nu asta vor toţi studenţii la medicină? În prima zi de cursuri începi cu vise măreţe, pe parcurs însă, începi să „rafinezi” un pic şi planul de bătaie. Îţi dai seama că nu ai cum să le faci pe toate şi nu ai cum să salvezi lumea întreagă dintr-o dată. Aşa că mi-am dat seama destul de repede de pasiunea mea pentru animalele sălbatice.

De ce ai ales să te transferi către Facultatea de Medicină Veterinară din Viena?

Iniţial, am primit bursă Erasmus de studiu pentru un an. Cu o lună înainte de terminarea anului, o profesoară de acolo m-a întrebat (mai mult într-o doară) de ce nu rămân în Viena pentru mai mult timp. În momentul acela parca mi s-a aprins un beculeţ în minte. Nu mă gândisem niciodată la varianta asta. Viena oferea module de specializare, iar eu deja tânjeam după modulul de Conservation Medicine (medicina animalelor sălbatice şi exotice). Ca să mă transfer a trebuit să legalizez (şi parţial să traduc) aproape 700 de  pagini de curiculă românească, şi am dat de trei ori examenul de Toxicologie (în Bucureşti) până l-am luat şi am primit aprobarea finală.

Care a fost impactul pe care l-a avut această schimbare majoră?

Când am păşit prima dată în campusul din Viena, mi s-a părut că am aterizat pe altă planetă. Toate echipamentele, sălile, facilităţile oferite, mi se pareau de domeniul SF-ului. Toate cursurile erau de fapt discuţii între profesori şi studenţi, cu o prezentare PowerPoint pe fundal, şi de multe ori ni se interzicea să luăm notiţe, tot ce trebuia să facem era să fim atenti: primeam toate cursurile, inclusiv prezentările şi notiţele online.  Alt lucru de care mi-am dat seama este că o notă de zece luată la noi nu prea valorează mult în afară. Sistemul austriac de examinare este mult diferit de al nostru. Nu numai testele şi examenele conteaza, trebuie să fii “bun” tot anul, la fiecare curs sau laborator. Se bazează foarte mult pe interacţiunea între student şi profesor, şi deşi eram cu toţii “la per tu”, fără formalizări inutile, examinările erau mult mai stricte.

4

Cum a decurs procesul de adaptare la facultate?

Trebuie să recunosc că m-am adaptat foarte greu, dar asta a fost numai din vina mea. Am ajuns în Austria vorbind doar 3 cuvinte în germană. Primul examen a fost după 2 săptămâni de la începerea anului (propedeutică clinică), aşa că am luat manualul de aproape 300 de pagini şi l-am tradus cuvant cu cuvant, zi şi noapte. Aşa am învăţat destulă germană cât să iau primul examen. Dar în primul an nu vorbeam limba germană suficient de bine cât să mă integrez în grupurile de studenţi. A fost un an în care am fost foarte singură.

În anii de studenţie de la Viena, cum ţi-ai înfrânt temerile şi cum ţi-ai menţinut nivelul de motivaţie?

După ce am absolvit primul an, care a fost cel mai greu şi în care mă gândeam în fiecare săptămână că nu voi fi în stare să îl termin, cred că am depăşit un prag psihologic. Cu germana avansam foarte rapid, deja îmi formasem un grup de prieteni, facultatea era mult peste aşteptările mele, aşa că motivaţia nu a fost niciodată o problemă şi nicio clipă nu am avut vreun gând să renunţ. Pur şi simplu îmi plăcea ce făceam.

Ce ţi-ai dorit de la tine, ca proaspăt absolvent?

Mi-am dorit ceea ce cred că fiecare absolvent îşi doreşte: un job. Din păcate (sau din fericire?) a trebuit să fac multe internship-uri, muncă voluntară şi practici până să găsesc un post de medic veterinar plătit.

Sunt foarte mulţi tineri, studenţi şi absolvenţi de Medicină Veterinară, care se împiedică de un obstacol natural al procesului în sine. Nu ştiu să îşi asculte chemarea. Cum ai ştiut să răspunzi chemării tale?

În cazul meu cred că a fost destul de simplu pentru că am avut întotdeauna o direcţie. Într-adevar, am avut ca toată lumea momente în care m-am întrebat dacă merită tot efortul, stresul, nopţile pierdute, nervii, dacă nu ar trebui să schimb domeniul, şi o vreme am cochetat cu ideea să mă înscriu la medicină umană. Cred că fiecare dintre noi trebuie să îşi dea bine seama de ce îşi doreşte să facă. Să iubeşti animalele nu e suficient. Să îţi doreşti să fii medic nu înseamnă că eşti capabil să fii medic. Obstacole vor fi permanent şi trebuie să se înţeleagă că dacă renunţi nu este o ruşine.

20150212_114204

Care este cel mai important pas pe care trebuie să îl faci la răscrucea dintre studenţie şi absolvire?

Pentru mine a fost un şoc să realizez cum funcţionează lucrurile în afara facultăţii. Cât de mult contează relaţiile (şi aici nu mă refer la nepotism, ci pur şi simplu la contactele pe care ţi le creezi), şi cât de mult contează norocul în găsirea unui job. Totuşi, pe mine m-au ajutat enorm toate practicile şi externship-urile pe care le-am făcut. Mulţi ieşim de pe băncile facultăţii cu aceleaşi vise mari cu care am intrat, dar trebuie să ne dăm seama cât suntem de mici în realitate. Alt lucru pe care proaspeţii absolvenţi trebuie să îl accepte: nimeni nu e perfect, la fel cum nu există jobul perfect.

Te-ai gândit vreodată la cum ar fi fost drumul tău dacă nu te-ai fi transferat la Viena?

Recunosc că nu. Probabil aş fi plecat în altă parte. :)

O etapă deosebită din cariera ta te-a purtat departe, către ţinuturile îndepărtate ale Arabiei. Ai profesat în Qatar (Al Wabra Wildlife Preservation), în Sarjah, UAE (Breeding Centre for Endangered Arabian Wildlife) şi în Dubai Falcon Hospital. Ce te-a determinat să alegi Arabia?

Pus cap la cap, am petrecut aproape un an în Orientul Mijlociu. Am ajuns acolo tot printr-o bursa iniţial şi mi-au plăcut foarte mult zona, oamenii şi proiectele la care am luat parte. Mi s-a părut o zona foarte interesantă, foarte puţin accesibilă altfel, cu un potenţial uriaş pentru un veterinar de animale sălbatice. Şi nu am fost dezamagită: centrele lor de reproducţie sunt niste miracole moderne.

IMG_0589

Cum este privită o femeie ca medic veterinar în Arabia?

Nu atât de rău precum ai crede. Se face o distincţie clară între “expati” (majoriatea din Europa, Africa de Sud, America), “muncitori” (din India, Pakistan, Sri Lanka), şi “localnici” (arabii care deţin posturi cheie în toate domeniile, dar care nu interacţionează foarte mult cu celelalte două categorii). Nu am simţit niciun moment că sunt privită de sus pentru că sunt femeie, nu am auzit niciodată remarci misogine, nu a trebuit niciodată să mă “acopăr”, ci doar să mă îmbrac decent. “Autoritatea” mea de medic a fost respectată de toată lumea şi nu am avut parte de niciun fel de probleme. Ba dimpotrivă, întotdeauna m-am simţit protejată şi ajutată.

Cum se cuantifică oportunitatea de a lucra în aceste centre de salvare şi reabilitare?

Mi s-a părut că în acel an am învăţat cel mai mult despre ce înseamnă să lucrezi cu animale sălbatice. Ce înseamnă munca de teren, cum să imbini medicina cu biologia, cât de importantă este arta improvizaţiei şi cât de important este să fii flexibil. Am lucrat cu cele mai diverse animale, de la păsari paradis la gheparzi, am avut parte de operaţii pe peşti dar şi de zeci de necropsii. Mi-am dat seama că în breasla aceasta trebuie să fii adaptabil.

Ce ai învăţat din practica veterinară din Arabia?

Am învăţat că managementul populaţiei este uneori mai important decât dorinţa de a salva individul, ceea ce este practic împotriva tuturor reflexelor pe care ţi le creezi ca medic. De exemplu, am avut norocul de a lucra cu papagali Spix (mai sunt cam 70 în lume), şi unul s-a îmbolnavit subit de PDD (dilataţie proventriculară). Deşi chiar şi un singur exemplar e foarte important pentru salvarea speciei, s-a ales eutanasia lui pentru a proteja animalele rămase.

20130212_155401

În jungla amazoniană din Guyana Franceză, ai avut parte de nişte aventuri extreme. Ai dormit sub cerul liber în hamac timp de patru luni, ai fost muşcată de un liliac vampir şi ţi-ai scos vitejeşte cu briceagul de sub piele, două larve Dermatobia hominis. De unde atâta determinare?

În primul rand, am fost vaccinată antirabic şi mi s-a măsurat titrul de anticorpi înainte de începerea proiectului, ca să nu zic că am avut parte de vreo zece alte vaccinuri şi medicamente pentru profilaxia malariei. Deci am fost bine protejată. În plus, mi-am zis că se poate şi mai rău: în Africa, larvele de acolo pot să gangreneze ţesuturile şi poţi să pierzi o mână sau un picior în urma complicaţiilor. Larvele mele au fost destul de mici şi produc un antibiotic natural pentru a-şi menţine tunelurile curate.

Care au fost metodele de îmbărbatare când ai scos larvele?

O jumătate de sticlă de rom şi puţină inconştienţă.

În general, conceptul feminin este caracterizat de blândeţe şi chestii mai “soft”. Însă femeile de succes se dovedesc a fi “hardcore”, iar tu ai reuşit prin experienţele tale să arăţi că eşti puternică şi determinată. Până la urmă, cum se rezumă performanţa în carieră raportată la frică?

Cred că sunt una dintre cele mai fricoase şi stresate persoane pe care le ştiu. Mi-e frică de examene, mi-e frică de prezentarile cu public, mi-e frică de interviuri. Ceea ce cred că reuşesc să fac, este să controlez frica. Dar ea e acolo.

Care crezi că sunt cele mai bune “arme” ale unei femei, medic veterinar?

Nu cred că există aşa ceva. Nu îmi dau seama cum putem să avem un avantaj prin faptul că suntem femei. Uneori poate că trebuie să muncim mai mult ca să fim luate în serios, dar văd în asta mai degrabă un dezavantaj decât o armă.

Ce a însemnat un an de internship la Viena?

Multe, foarte multe ore nedormite, gărzi de 20-30 de ore fără somn, fără mâncare, permanent în priză. Multe ore de învăţat, citit, multe ore petrecute cu pacienţii, stat câte 10 ore în operaţii fără să clintesc. Am terminat anemică, 10 kg mai uşoară şi în pragul depresiei clinice, dar cu un nivel de pregătire care până la urma e de neînlocuit. Şi un grup de prieteni minunaţi.

Cât de mult a contat în pregătirea ta acest internship?

A contat enorm. Oricât de bună ar fi o facultate, când termini nu eşti pregătit pentru ce urmează: ştii teoria dar nu ştii cum să o pui în practică. O perioadă de “ucenicie” ca un internship, formează obiceiuri clinice bune şi pune bazele unei bune practici. Este ca un “crash course” în medicina practică.

Ce impact crezi că are asupra absolvenţilor din Romania, lipsa unor programe de internship şi rezidenţiat?

Nu ştiu neapărat cât de pregătită este piaţa veterinară din România pentru diplomaţi, datorită costurilor, dar accesul la internshipuri mi se pare esenţial. Există clinici foarte bune în România, dar ocazional am mai întâlnit şi medici care de exemplu refuzau să pună cateter intravenos unui bichon pe motiv că este prea mic. Pur şi simplu, uneori ai nevoie de cineva să îţi arate “cum se face”, şi internship-urile/externship-urile sunt create exact pentru acest scop. În lipsa acestor programe în România, îi încurajez pe studenţi să le caute ori în afara, ori să facă cât mai multă practică la cabinele serioase de la noi. Chiar şi câteva săptămâni contează.

Ce schimbări consideri că va produce programul naţional “Ajută un student la Medicină Veterinară”?

Sper să umple acest gol de “mentori”, de la care studenţii să înveţe meserie.

Care sunt oportunităţile reale pe care străinătatea le ofera pe segmentul medical veterinar? Dar şansele de afirmare?

Eu sunt de părere că în general şansele ţi le faci singur: poţi la fel de bine să te afirmi în România pe forţe proprii, precum şi în afară. Pot să zic doar că pe domeniul meu există o concurenţă acerbă şi este extrem de greu să te faci remarcat. Un avantaj pe care îl oferă străinătatea este că ai mai mult acces la informaţie: mai multe conferinţe, cursuri de perfecţionare, programe de studiu, etc. Dar este şi mult mai mult de muncă în afară, pentru că trebuie să fii peste medie ca să fii luat în serios ca străin. Ca să dau un exemplu, în Viena sunt acceptaţi între 300-400 de studenţi în anul 1, iar eu am terminat într-o grupă de absolvire de 17 studenţi.

Te-ai lovit vreodată de fenomenul de “bullying” în străinătate?

Nu în sensul strict al cuvântului. Însă în primul an de studiu la Viena, am avut parte de o colegă care a refuzat să fie în grupă cu noi, cei trei studenţi Erasmus (o româncă, un turc şi o lituaniancă), pe motiv că nu suntem suficienţi de buni. S-a transferat la altă grupă, după ce am avut parte de multe remarci naţionaliste şi xenofobe din partea ei. Interesant este că noi, strainii, am luat toate examenele, iar ea a rămas în urmă un an.

Anul acesta se vor împlini trei ani de când ai acceptat provocarea de a profesa ca medic veterinar în Insulele Grand Cayman. Cum ai descrie această experienţă fabuloasă?

Suntem o clinica destul de mare, cel puţin pentru dimensiunea insulei. Suntem 5 veterinari şi 10 asistente, şi ne trec pragul în jur de 50-60 de cazuri zilnic. Îmi place să lucrez aici pentru că este o clinică la standard american, foarte bine dotată şi cu cazuistică foarte diversă: de la câini şi pisici până la broaşte ţestoase şi papagali sălbatici. Învăţ în fiecare zi ceva nou şi cred că asta mă atrage cel mai mult.

20131009_142546

Raportându-ne la momentul actual şi la carieră, care este cea mai mare bucurie pentru tine?

Ziua când am folosit prima dată puşca de tranchilizare să anesteziez un ghepard în semi libertate, în Qatar. M-am simţit foarte “bad ass” în momentul acela! :)

Cum priveşti privilegiul de a te implica în proiecte deosebite de cercetare şi conservare (proiectul de conservare al iguanei albastre, proiectul de cercetare al pisicii de mare, s.a.)?

Într-adevar, este un privilegiu să am în grija mea aceste animale. Contăm pe ele să menţină în picioare un întreg ecosistem, iar supravieţuirea lor este condiţionată într-un final de supravieţuirea noastră, ca specie. Îmi place să cred că acolo, un pic, munca noastră de medici veterinari de animale sălbatice ajută omenirea să supravieţuiască.

Stingray census GCM 09 01 14 031

De curând ai fost admisă la masteratul în Conservation Medicine de la Facultatea de Medicină Veterinară din Edinburgh. Ce presupune acest masterat?

Este un program online, la distanţă şi a fost creat pentru medicii veterinari deja aflaţi în teren, care nu se pot deplasa în Scoţia pentru cursuri. Sunt 2 ani de cursuri teoretice şi un an rezervat scrierii unei teze de masterat.

Cum reuşeşti să ţii la distanţă burnout-ul profesional?

Ţin mult la timpul meu liber, oricât de limitat ar fi el. Îmi place să am activităţi cât mai variate în afara job-ului, în special în aer liber, să fac sport, să fac cât mai multă mişcare. Practic thai boxing, volei de plajă, merg la căţărat sau la scufundat. La fel de important este să îmi am familia şi prietenii aproape, şi petrec ore întregi pe Skype cu ei.

2

Cum se întrepătrund pasiunile tale pentru zbor, căţărat şi diving, cu profesia de medic veterinar?

Demult aveam chiar ideea de a crea o mică firmă de servicii şi transport aerian pentru animale sălbatice sau proiecte de ecologie/biologie. Costurile ne-au împiedicat însă să punem ideea în practică. Cât despre diving, cam de un an particip ca scafandru la un proiect de recuperare al unui recif de corali distrus de o navă de croazieră în Grand Cayman. Este foarte interesant să vezi progresul de la zone întregi acoperite cu resturi şi pietris la câmpuri acoperite cu corali vii.

Ce hobby-uri şi obiceiuri sănătoase crezi că ar trebui să cultive un medic veterinar de succes?

Noi am ales profesia cu cea mai mare rată de sinucideri. Avem nevoie de timp liber şi de hobby-uri ca de aer şi mâncare. Trebuie să învăţăm să ne respectam şi să alocam un pic de timp şi pentru noi înşine. Am întâlnit veterinari cu cele mai felurite pasiuni, de la croşetat la sky diving. Orice hobby este bun, atât timp cât te relaxează şi descarcă tensiunea acumulată.

3

Cum ţi-ai imaginat în trecut visul tău de a deveni medic veterinar şi cum ţi se pare acum, transpus în realitate ca medic veterinar de succes?

În primul rând, nu mă consider cu adevărat medic veterinar de succes. Mai am atâtea lucruri de învăţat şi mă consider încă la început de carieră. Sunt încă foarte departe de ceea ce aş vrea să fiu. Mă consider însă foarte norocoasă că am avut parte de experienţa de viaţă de până acum şi nu aş schimba nimic.

Ce sfaturi practice le-ai da tinerilor de la Medicină Veterinară din România, pentru a trece cu bine hopurile mentale şi financiare de pe acest drum?

Să nu se lase înfrânţi de împrejurări şi să nu se lase influenţaţi de ceilalţi. Fiecare are drumul lui în viaţă şi deci, trebuie să îşi ia singur deciziile. Aş mai recomanda studenţilor să profite de fiecare minut petrecut în clinica facultăţii sau unde fac practică, să absoarbă fiecare informaţie sau explicaţie dată de un profesor sau de un clinician cu experienţă. Şi le-aş recomanda să îşi găsească un mentor. Ştiu că nu este simplu, dar dacă au norocul să întâlnească un îndrumător capabil, să nu-i dea drumul!

Dacă ar fi să rezumi experienţa ta profesională la câteva idei principale, care ar fi acestea?

M-am străduit să am activităţi cât mai “colorate” şi să călătoresc cât mai mult. Sper să reuşesc să fac asta şi în continuare. Prefer să fac lucrurile din plăcere, nu pentru că trebuie (din păcate nu merge întotdeauna! :) ).

20140814_155043

Ai vreun plan de bătaie pentru viitor?

Am încetat să mai îmi fac planuri pe termen lung. Aş fi însă tentată de un rezidenţiat peste câţiva ani.

Dacă ai putea contribui cu o schimbare, ce ţi-ai dori să implementezi în sistemul românesc?

Din păcate lucrând numai în afară, nu am păstrat legătura cu sistemul românesc, deci nu pot să îl critic în niciun fel şi nu pot să îmi dau seama de ce are nevoie el acum. Gândindu-mă însă cum era cu ceva ani în urmă, înainte să plec, sper că s-au schimbat multe lucruri. În primul rând, sper că nu mai există sistemul de cursuri cu dictare.

Probabil aş crea o pagină de internet şi o platformă online pentru studenţi şi profesori, unde să se stocheze cursurile, materialele necesare de studiu, sursele de informaţie, care să fie accesibile pentru toată lumea, să lase timp ca la cursuri să se explice principii şi idei.

 

(Interviu cu Ioana Popescu, medic veterinar în Grand Cayman)